Autor: Daniela Pasare

Tulburarile de somn

Somnul si calitatea acestuia sunt absolut necesare pentru o buna functionare a corpului si a mintii noastre. Atunci cand somnul este afectat si calitatea vietii noastre este afectata.

In timpul somnului creierul rememoreaza si inregistreaza ceea ce a invatat in ziua respectiva. De aceea dupa o noapte de somn odihnitor performantele personale se imbunatatesc.

Este posibil sa ai dificultati in a adormi si a te odihni daca:

esti ingrijorat/a, sunt multe ganduri in mintea ta care te coplesesc
stresul prin care treci este foarte mare, este posibil sa ai dificultati in a adormi si a te odihni
mintea este suprastimulata de ingrijorari
ai puternice lupte interioare
ai vise in care te trezesti noaptea ingrozit/a
nu reusesti sa te odihnesti noaptea pentru ca esti proaspata mamica si trebuie sa iti ingrijesti bebelusul

Pot fi multe situatii in care putem avea dificultati cu somnul. Care sunt considerate a fi tulburari si care nu si ce este de facut?

Ce sunt tulburarile de somn?

Daca te simți obosit/a dupa o noapte in care nu ai putut dormi din cauza unor griji din ziua dinainte acesta este un lucru firesc. Daca sunt mai multe nopți in care ai dificultati cu dormitul, stai treaz în timpul nopții si esti obosit în timpul zilei, atunci este posibil sa ai o tulburare de somn.

Cauze ale tulburarilor de somn

La baza tulburarilor de somn pot fi multiple cauze:

depresia
anxietatea si atacurile de panica
tulburarea de stress posttraumatic
schizofrenia
dementa
consumul de droguri sau alcool
diverse boli
factorii de mediu si medicatia
munca pe timp de noapte
un stil de viata haotic
perioade cu multi factori de stres

Efecte ale tulburarilor de somn

Tulburarile de somn pot afecta calitatea vietii si o buna functionare a psihicului:

poate sa scada capacitatea de a fi atent/a,
pot aparea dificultăți de concentrare
poate sa scada timpul de reacție la stimuli
pot sa apara probleme de memorie
lipsa poftei de mancare
poate sa creasca reactivitatea emotionala (iritabilitate, anxietate)
dificultati cu capacitatea de a analiza si de a lua decizii
poate sa scada capacitatea de munca

Tipuri de tulburari de somn

Insomnia
Hipersomnia
Narcolepsia
Apneea obstructivă în timpul somnului
Parasomnii (somnambulism, cosmaruri, sindromul picioarelor neliniștite)
Sforaitul
Enurezisul
Miocloniile nocturne (miscari neobisnuite in timpul somnului)

Recomandari

In tratamentul tulburarilor de somn este importanta identificarea cauzei. In functie de cauza tratamentul poate fi diferit.

Pentru un tratament adecvat este nevoie sa:

apelezi la medicul tau de familie
apelezi la un psihoterapeut

Autor Gabriela Tudor (Popescu), Psiholog Brasov

www.gabrielapopescu.ro

https://www.povesteameadeviata.ro

Cum se poate face fata stresului?

Stres folositor, stres daunator

Conform unui raport ONU „Stresul a devenit una dintre cele mai grave probleme de sanatate din secolul al XX-lea“.

Cu toate acestea, stresul in sine nu e ceva rau. Realitatea este ca, intr-o anumita masura, avem nevoie de stres. Stresul este folositor atunci cand ne aflam in situatii limita si, de asemenea, avem nevoie de o doza de stres si pentru a ne achita de responsabilitatile zilnice. Stresul este prezent atat în timpul recreerii, cat si in timpul somnului, intrucât inima trebuie sa bata continuu iar plamanii trebuie sa functioneze.

Prea mult stres insa poate fi daunator. Probleme apar insa cand stresul este continuu, iar corpul nostru nu se mai poate relaxa. Stresul de durată poate compromite sistemul imunitar iar atunci devinim vulnerabili in fata multor afectiuni, de la raceala la cancer si boli autoimune. Cand corpul este intr-o permanenta stare de alerta, muschii raman tensionati, pulsul si tensiunea arterială sunt ridicate iar nivelul colesterolului, al grasimilor, al zaharurilor, al hormonilor şi al altor substante chimice din sange nu scade. Valorile constant ridicate ale acestor substante pot provoca mari daune organelor importante. Pot apărea dureri de spate, dureri de cap, spasme musculare la nivelul gatului si tensiune musculară. Stresul prelungit poate duce la aparitia sindromului colonului iritabil, a diareii si a spasmului esofagian. De asemenea, stresul cronic poate cauza accident vascular cerebral, infarct, insuficienta renala, afectiuni cardiovasculare si diabet. Specialistii asociaza cu stresul si unele boli ale pielii, precum psoriazisul si eczemele.

Stresul constant este un impediment si in calea creativitatii si a productivitatii, provoaca scaderea entuziasmului si ne poate afecta relatiile interumane. Stresul intens poate fi un factor declansator in depresie, sporeste agresivitatea si duce la surmenaj. De asemenea, pot fi afectate memoria si capacitatea de concentrare.

Ce putem face pentru a tine stresul sub control?

Stresul moderat e mai usor de tinut sub control decat stresul lasat sa se acumuleze de-a lungul timpului.

Cateva modalitati pentru a gestiona nivelul stresului sunt:

Acceptarea sprijinului oferit de alte persoane. Un prieten de incredere poate insemna mult. Simpul fapt de a impartasi cu ceilalti motivele care ne provoaca stres poate conduce la diminuarea acestuia. S-a constatat ca persoanele care au un grup de prieteni demni de incredere fac fata mai bine stresului si sunt mai sanatosi psihic decat cei care incearca să rezolve totul singuri.

Alimentatia sanatoasa. Putem reduce nivelul de stres daca avem grija ca alimentatia noastra sa fie una bazata pe proteine, fructe, legume, cereale si produse lactate. Este recomandat sa folosim cu prudenta faina alba si grăsimile saturate si, de asemenea, sa fim atenti la consumul de sare, zahar rafinat, alcool si cofeina.

Exercitiile fizice moderate. Facute regulat intăresc inima, stimuleaza circulatia sangelui, scad nivelul de colesterol si reduc riscul infarctului. De asemenea, exercitiile fizice ne pot imbunatatii starea de spirit, conferindu-ne vitalitate si conducand la diminuarea stresului si anxietatii.

Somnul suficient. Lipsa somnului poate duce la extenuare sau poate diminua capacitatea de a tine sub control stresul.

Organizarea activitatilor. Persoanele care au o bună programare reusesc mult mai bine să facă fata stresului. Este necesar sa ne stabilim o ordine a prioritatilor si sa ne facem un program zilnic pe care sa-l respectam.

Recunoasterea propriilor limite. Este nevoie sa fim realisti si sa ne recunoatem propriile capacitati. Este important sa stim cat putem realiza noi, fara a ne compara cu altcineva. O persoana care munceste mereu pana la limita puterilor, va ajunge la surmenaj si, probabil, la depresie. Putem sa refuzam cererile care ceea ce puteti realiza in mod rezonabil.

Alocarea de timp pentru relaxare. Satisfacerea placerilor produce bucurie, satisfactie, senzatia de confort si contribuie la infruntarea stresului.

Rolul emotiilor in viata noastra

Multi dintre noi au avut in viata experiente in care anumite emotii s-au dovedit mai degraba un obstacol, un inamic in calea succesului. Tristetea, furia, frica poate ne-au impiedicat sa ne realizam scopurile sau sa stabilim relatii normale cu ceilalti.

In acest context se ridica intrebarile: Care este rolul emotiilor in viata noastra? Sunt ele utile?

Cercetari din domeniul medical au aratat ca exprimarea emotiilor este esentiala pentru sanatatea noastra. In prezent cercetarile din medicina nu se mai axeaza pe demonstrarea faptului ca emotiile influenteaza starea noastra de sanatate ci, mai degraba, ele incearca sa afle care este rolul emotiilor in aparitia sau evolutia unor anumite boli. Spre exemplu, un pericol pentru inima noastra o reprezinta strarea de ostilitate, depresia dupa un infarct miocardic amplifica riscul unor complicatii si al mortalitatii in anul urmator infarctului iar nivelul de stres si sentimentele de neputinta sunt factori de risc pentru hipertensiunea arteriala. De asemenea, tristetea si anxietatea afecteaza sistemul imunitar.

Atunci, daca dorm sa avem o sanatate optima, avem nevoie sa ne controlam emotiile. Aceasta poate insemna sa ne diminuam tendinta de a ne infuria, daca dorim sa avem relatii satisfacatoare cu ceilalti sau, daca dorim sa diminuam ocaziile care conduc la furie si resentimente, poate e nevoie sa invatam sa ne manifestam mai repede si deschis nemultumirile, Pentru o sanatate buna avem nevoie sa provocam, sa dezvoltam si sa protejam emotiile pozitive cum ar fi bucuria si buna dispozitie.

Emotiile ne influenteaza judecata, memoria si atitudinea noastra fata de evenimente si joaca un rol esential si in comunicarea noastra cu ceilalti. Importanta recunoscuta a emotiilor a condus la aparitia notiunii de inteligenta emotionala, cu componentele ei:

– recunoasterea propriilor emotii, numirea acestora si capacitatea de a le diferentia;
– exprimarea emotiilor astfel incat comunicarea cu ceilalti sa se imbunatateasca si nu sa se deterioreze;
– capacitatea de a utiliza emotiile in mod util astefel incat o persoana sa nu fie condusa sau paralizata de emotii;
– capacitatea de a recunoaste emotiile celorlalti si capacitatea de a reactiona la acestea.

A recunoaste o emotie este important pentru a o putea controla mai eficient si a ne putea folosi de ea. Recunoasterea propriilor emotii nu vine de la sine. Pentru a reusi aceasta trebuie sa fim atenti la reactiile noastre intime, sa le acceptam si sa le controlam, ceea ce va duce la cresterea inteligentei noastre emotionale.

Pentru a reusi sa recunoastem emotiile celorlalti avem nevoie sa ne crestem capacitatea de a empatiza. Manifestarea empatiei ne ajuta sa avem relatii constructive cu ceilalti, facand posibile si discutii viitoare. Pentru aceasta este obligatorie intelegerea punctului de vedere al celuilalt. Dezvoltarea capacitatii de a empatiza va duce la diminuarea emotiilor negative si, in consecinta, la relatii mai bune cu ceilalti.

In concluzie, puteam spune categoric ca emotiile influenteaza starea noastra de bine si capacitatea noastra de adaptare la lume. Atunci, cum putem sa convietuim mai armonios cu emotiile noastre? François Lelord si Christophe André (Cum sa ne exprimam emotiile si sentimentele, pag. 321, Editura Trei, 2003) ne spun sa procedam in felul urmator:

– Exprimati-va emotiile tinand cont de context;
– Cautati interlocutori intelegatori;
– Supravegheati-va sanatatea, adoptati un regim de viata sanatos, diminuati factorii de risc;
– Incercati sa traiti cat mai multe emotii pozitive, controlandu-va in acelasi timp emotiile negative;
– Invatati sa va recunoasteti emotiile;
– Urmariti cu atentie emotiile celorlalti;
– Reformulati punctul de vedere al celorlalti.

Violenta in familie

Abuzurile conjugale constituie un subiect complex si, de obicei, victimelor acestora le este foarte greu sa vorbeasca despre ceea ce li se intampla. Violenta in familie se intalneste in toata lumea: in toata lumea exista soti care isi bat sotiile, sotii care isi lovesc sotii, parinti care isi maltrateaza copiii, copii care isi ataca parintii, copii care isi brutalizeaza fratii si surorile. Violenta conjugala nu este numai fizica ci si verbala si psihologica si poate include injurii, tipete, critici constante, insulte denigratoare si amenintari cu violenta fizica.

Cum se manifesta violenta in familie? Agresorul cauzeaza, in mod intentionat, dureri fizice sau leziuni partenerului (de exemplu arunca cu obiecte, bruscheaza, loveste sau isi sufoca partenerul). De asemenea,in mod intentionat, cauzeaza durere psihologica prin deteriorarea bunurilor partenerului, maltratarea animalelor de companie ale partenerului, jigniri, impunerea de restrictii partenerului (acestuia nu i se mai permite sa se intalneasca cu prietenii sau chiar cu membrii familiei).

Deosebit de regretabile sunt traumele fizice si emotionale ale caror victime sunt copiii. Milioane de copii suporta pedepse corporale cumplie, ajungand sa fie grav raniti, mutilati sau chiar omorati sau sunt injositi prin critica permanenta si umilitoare, minimalizarea inteligentei si a capacitatilor sale. Critica permanenta poate ucide personalitatea unui copil. Consecintele asupra copiilor sunt deosebit de grave, deoarece niciun alt eveniment de viata nu produce prejudicii mai mari asupra respectului de sine si nu cauzeaza mai mari dificultati afective ca maltratarea in familie. Pe masura ce cresc, copii victime ale violentei in familie, devin victime ale drogurilor, alcoolului, comportamentului delincvent, tulburarilor psihice sau a unei întarzieri in dezvoltare.

Victimele abuzului in familie pot ajunge sa sufere de stima de sine scazuta, manifesta sentimente de inutilitate si sunt convinse ca nu-si pot gestiona propria viata. Alte probleme cu care se pot confrunta persoanele agresate sunt: dependenta emotionala si financiara, frica, izolarea, distres emotional, ambivalenta, sentimente de rusine, frustrare, autoblamare, hartuirea, submisivitatea, pasivitatea.

Se poate vorbi despre trei etape ale ciclului abuzului: prima etapa este caracterizata de incidente minore, cum ar fi bruscarile. Persoana abuzata se straduieste sa nub faca nimic din ceea ce l-ar deranja pe agresor. Mecanismul de adaptare pentru aceasta etapa, care poate dura un timp indelungat, este negarea. Etapa a doua este cea in care se produce explozia. Agresorul isi pierde controlul si predictibilitatea. Bataia este violenta iar victima apeleaza la politie sau cauta un adapost sigur. Victimele sunt in soc si incearca sa faca fata situatiei prin negare. Etapa a treia este “luna de miere”, in care agresorul este iubitor si promite sa se schimbe. Acest lucru duce la o negare a violentelor si ciclul se repeta.

Negarea este in centrul mentinerii ciclului violentei in familie. Pentru ca acest ciclu sa fie intrerupt este necesara renuntarea la negare si asumarea realitatii. Multe victime ale violentei in familie aleg sa sufere in tacere, deoarece increderea pe care a avut-o in cea mai intima unitate sociala (familia) i-a adus suferinta. Violenta in familie este considerata de multe persoane un subiect tabu, ce trebuie tinut ascuns, o realitate rusinoasa a vietii. Cu toate acestea, persoanele care sunt victime ale violentei in familie ar trebui sa caute protectie psihologica si fizica la o a treia persoana competenta.

Sunt recomandate participarea la grupuri de suport, programe psihoeducationale sau apelarea la psihoterapie, individuala sau de grup. Obiectivele urmarite pot fi: identificarea impactului violentei si abuzului si modalitati de protectie personala si a copilului, cresterea increderii in competenta perrsonala, gestionarea dificultatilor emotionale si psihologice, diminuarea sau eliminarea sentimentului de responsabilitate pentru comportamentul altora, dezvoltarea unei retele de suport social, scaderea nvelului de izolare, managementul stresului, afirmarea de sine, imbunatatirea abilitatilor de a avea grija de propria persoana, diminuarea dependentei in relatie cu altii, a fricii si sentimentelor de neputinta, cresterea abilitatilor de comunicare asertiva, cresterea gradului de constientizare a modelelor de comportament si a vulnerabilitatii, cresterea capacitatii de utilizare a resurselor (medicale, juridice, sociale, de suport).

Povestea vietii noastre

“Ne nastem printi si printese si societatea ne transforma in broaste” (Eric Berne)

De multe ori ne asemanam viata cu un film. Dar de cate ori ne-am intrebat care este rolul meu in acest film? Sunt un actor doar, sunt scenaristul sau regizorul filmului? Este un film cu happy-end sau tragic, o comedie sau o drama? Cine decide aceasta? La aceste intrebari va provoc sa va oferiti raspunsuri.

Eric Berne, fondatorul Analizei Tranzactionale, afirma ca “soarta omului, cu tot ce are ea inaltator si degradant, e hotarata de un copil nu mai mare de sase ani, ba chiar de trei ani”. Aceasta implica faptul ca noi suntem autorii propriei noastre povesti de viata, pe care incepem sa o scriem inca de la nastere. Si, ca orice poveste, scenariul nostru de viata are un inceput, o parte de mijloc si un sfarsit, are o tema principala si unele teme secundare, poate fi tragic sau comic, captivant sau plictisitor, castigator, non-castigator sau perdant.

Scenariul nostru de viata este de fapt un plan de viata inconstient, pe care l-am creat atunci cind eram copii, pe baza emotiilor si a testarii realitatii din perspectiva de atunci iar acum, ca adulti, ne traim viata conform acestuia, fara sa constientizam acest lucru si fara sa stim cum l-am scris. Deciziile de scenariu au reprezentat cea mai buna strategie de supravietuire a copilului intr-o lume care deseori i se parea ostila si amenintatoare. Prin mesajele transmise de catre parinti, copilul isi formeaza imaginea asupra lui, a celorlalti si a lumii.

Este realist sa credem aceste lucruri? Mai mult de 75% dintre conexiunile neuronale de la nivelul creierului se dezvolta dupa nastere, in primul an, in directa relatie cu mediul extern. Experientele timpurii au un impact decisiv asupra arhitecturii creierului si, mai departe, asupra naturii si abilitatilor adulte. Creierul bebelusilor, desi imatur, este pregatit inca de la inceput pentru stabilirea de relatii. La inceputul vietii, bebelusul este total dependent de persoanele de ingrijire, nu numai pentru hrana si ingrijire, cat si pentru impactul emotional, care va constitui nucleul experientei de sine a copilului in lume. Acest impact emotional este fundamental inca din primele clipe ale vietii. Modul in care reactioneaza persoanele de ingrijire va determina la copilul mai mare sentimentul ca exista sau ca nu exista o persoana la care se poate apela cand este suparat. Daca raspunsul este pozitiv, mai tarziu, pe masura ce copilul creste, el va dezvolta capacitatea de a se baza, pentru a face fata sentimentelor, pe propriile resurse interioare, construite pe baza acestor experiente timpurii.

Primii ani isi lasa amprenta permanent, nu numai in personalitatea si caracterul in formare al copilului, cat si asupra structurii neuronale. Tipul de ingrijire primita de bebelus constituie nucleul sentimentului de sine. Sentimentul de fi ok sau ne-ok, care il caracterizeaza pe invingatori si pe invinsi, este deja implantat. Daca mama il tine in brate, il incalzeste lasandu-l sa se cuibareasca strans, bebelusul va percepe mesajul “Te accept si te iubesc”. Daca mama e incordata, bebelusul poate percepe mesajul “Te resping si nu te doresc aproape”.

Copiii creeaza continuu ipoteze despre sine, ceilalti si lume pornind de la imaginatia lor. Acestea sunt modificate si distorsionate de ceea ce li se spune si de ceea ce traiesc ei insisi. Parintii ii transmit copilului ceea ce e acceptabil sau nu, intregul domeniu al disciplinei si, in ultima instanta, al moralitatii, adica ce e considerat bine sau gresit. Parintii care isi ameninta copilul recalcitrant cu cu retragerea dragostei, nu-l vor ajuta sa-si construiasca la nivel intim un sentiment personal al binelui si raului, ci doar il vor anxieta. De asemenea, daca persoana iubita care il ingrijeste este resimtita ca fiind dispretuitoare sau batjocoritoare, sentimentul legaturii afectuoase e taiat, copilul se simte renegat si respins iar sentimentul stimei de sine este la pamant. Cand parintii vorbesc cu un copil el va interpreta ceea ce spun ei in functie de mesajele non-verbale insotitoare. Abuzul fizic sau simpla amenintare poate insemna pentru copil ca parintii il resping si poate chiar ii doresc moartea.

Copiii au nevoie si de raspunsuri coerente din partea celor care il ingrijesc. Daca acestia ii lasa cu informatii gresite, nedumeriti sau doar cu ideile lor pe care sa se bazeze, exista posibilitatea ca dezvoltarea intelectuala a copiilor sa sufere si ii lasa pe copii nesatisfacuti, confuzi si chiar inspaimantati de lume. Copiii au nevoie sa se joace cu parintii pentru a-i putea percepe nu numai ca adulti giganti, ci si ca pe oameni care au aceleasi experiente ca si ei. Copiii au nevoie de adulti si in joc nu numai de ei ca pesoane care stabilesc reguli.

Pe baza exeperientelor din copilarie ne construim lumea interna si luam decizii care construiesc scenariul nostru de viata. Ca adulti, uneori reluam strategiile stabilite in copilarie, raspunzand experientelor curente din aici-si-acum ca si cum ar fi lumea construita de noi in copilarie. Incercam, in fapt, sa facem fata problemelor de adult cu strategii de copil, fara sa constientizam ca ceea ce facem este sa incercam sa adaptam realitatea de acum astfel incat sa se potriveasca deciziilor nostre de scenariu luate in copilarie. Si, de fiecare data cand ne confirmam credintele de scenariu, mai facem un pas catre scena finana a scenariului nostru de viata.

Lucrul cel mai important este ca orice scenariu se poate schimba. Devenind constienti de scenariul nostru putem discerne domeniile in care am luat decizii perdante si le putem schimba in decizii castigatoare.

In filmul vietii noastre putem fi actori dar mai ales regizori care aleg sa faca orice schimbare si scenaristi care hotarasc care sunt partile din scenariu care vor fi schimbate, astfel incat sa ne construim o poveste de succes pentru noi. Putem incepe sa luam decizii adulte pentru a ne rezolva problemele si pentru a ne satisface nevoile intr-o lume care poate fi frumoasa si placuta. Reactualizandu-ne strategiile de raspuns pe care le-am luat in copilarie, ne vom realiza pe deplin potentialul de adulti maturi.

Atasament si relatie

Tendinta de a crea relatii intime emotionale cu anumiti indivizi este un element fundamental al naturii umane. Aceasta tendinta este prezenta inca de la nastere si continua sa existe la varsta adulta, pana la batranete. Tiparele noastre de atasament construite in copilarie se reflecta ulterior in modul nostru de a relationa cu ceilalti si in obiceiurile noastre de a simti si de a gandi.

Sugarii si copiii construiesc initial aceste relatii cu persoanele care ii ingrijesc (parintii sau inlocuitori ai acestora), la care cauta protectie, linistire si sprijin. Copiii au nevoie sa mentina proximitatea fizica fata de persoanele care il ingrijesc pentru a-si asigura supravietuirea fizica dar si pentru siguranta emotionala. Copiii cauta la persoanele care il ingijesc “o baza de siguranta” de la care sa poata porni in explorarea mediului inconjurator si “un sanctuar sigur” pentru situatiile de pericol. Cu alte cuvinte copiii cauta nu doar protectie in fata unui pericol prezent ci si asigurarea ca persoanele care il ingrijesc sunt disponibile, accesibile fizic si responsive emotional.

Interactiunile repetate ale copilului cu persoanele care il ingrijesc au ca rezultat cunoasterea lumii interpersonala, care se inregistreaza la nivel intern ca model de lucru, care influenteaza atat asteptarile dar si comportamentele. Modelul intern de lucru modeleaza relatiile din prezent ale copilului dar si pe cele din viitor, atat cu ceilalti dar si cu el insusi. Calitatea raspunsului persoanei care ingijeste copilul la exprimarea emotionala a acestuia este foarte importanta pentru determinarea naturii tiparului de atasament predominant pe care il va adpota copilul: de siguranta sau de nesiguranta.

Siguranta se dezvolta atunci cand persoanele care ingrijesc copilul raspund adecvat la exprimarile afective ale acestuia, raspund adecvat atat nevoii de proximitate cat si nevoii de exprimare a autonomiei. Nesiguranta apare atunci cand persoanele care ingrijesc copilul descurajeaza nevoia de proximitate sau de autonomie a acestuia.

In psihoterapie se urmareste asigurarea unei baze de sigurante, care sa faciliteze crearea unei relatii de atasament care sa intareasca clientilor capacitatea vitala de reglare a afectulelor si care sa faciliteze acestor asteptarile ca cineva mai puternic si mai intelept este disponibil sa-i ajute sa-si restabileasca echilibrul emotional in fata pericolului. De asemenea, in cadrul psihoterapiei, este facilitata obtinerea echilibrului dintre conectare si explorare, experienta relationala intarind increderea clientilor in sine si in altii si sentimentul ca lumea este un loc sigur in care pot sa iubeasca si sa creasca.

Cele patru tipare de atasament recunoscute sunt:

– atasamentul securizant / autonom
– atasamentul evitant / care respinge
– atasamentul ambivalent / preocupat
– atasamentul dezorganizat / lipsit de solutii

Atsamentul securizant

Este asociat cu o pozitie reflexiva fata de experienta, care permite individului sa se retraga din realitatea imediata a experientei si sa raspunda prin prisma mentala care sta la baza acesteia.

Relatiile de atasament securizant din copilarie ajuta la dezvoltarea unei prezente linistitoare, oferind experienta de a fi recunoscut, inteles si apreciat, care sunt internalizate. Din interactiunea cu persoane de ingrijire responsive la semnalele si comunicarile lor, copiii au avut acces in mod egal la impulsurile lor de explorare cand s-au simtit in siguranta si la consolare prin contact, atunci cand nu s-au simtit in siguranta. Aceste persoane de ingrijire au impletit usor propriul lor ritm cu cel al copilul in loc sa impuna acestuia propriul lor ritm. Comportamentul lor reflecta senzitivitate (nu lipsa de implicare), acceptare (nu respingere), cooperare (nu control) si disponibilitate emotionala (nu distantare).

In cazul acestui tipar de atasament, raspunsurile persoanei care ingrijeste copilul au ajutat ata la alinarea distresului copilului cat si la amplificarea emotiilor pozitive. Copilul a trait relatia de atasament ca un context in care afectele pot fi reglate eficient. La nivel intern copilul a inregistrat sentimentul ca apropierea fata de ceilalti poate fi o sursa de alinare, confort si placere iar el este bun, iubit, acceptat si competent. Copilul invata ca poate avea un impact asupra celorlalti.

Atasamentul evitant

Indivizii care dezvolta acest tipar de atasament au probleme in a avea incredere suficient de mult in ceilalti. Chiar daca stabilesc relatii pe termen lung, nu ajung la relatii intime cu alti indivizi. Ei nu sunt intimi nici cu ei insisi. Se bazeaza doar pe ei insisi si isi supraestimeaza propria valoare, ceea ce ii face sa ramana departe de orice fel de sentimente, ganduri si dorinte care ar putea sa-i faca sa caute suport sau grija din partea celorlalti.

Persoanele cu tipar de atasament evitant sunt reticenti in a-si simti si manifesta emotiile care ar conduce la conectarea mai profunda cu ceilalti. Prin reticenta, neimplicare, ele isi exprima frica de apropiere sau de dependenta, intrucat in istoria lor de atasament cu persoanele care i-au ingrijit, admiterea nevoii de ajutor este resimtita ca o invitatie la respingere sau o admitere umilitoare a propriei insuficente.

Persoanele de ingrijire ale copiilor evitanti au refuzat activ ofertele acestora de apropiere si s-au retras atunci cand copiii pareau tristi. Inhibarea exprimarii emotionale, aversiunea fata de contactul fizic si bruscarea cand acestea aveau loc au caracterizat maternajul care au format copii evitanti. Raspunsurile persoanelor de ingrijire legate de atasament au fost de aversiune. Semnalele de distres sau de proximitate ale copilului au produs reactii de respingere si/sau de control, persoanele de ingrijire nereusind sa restabileasca echilibrul emotional al copilului. Copilul nu a primit ajutor sa faca fata propriilor sentimente de neinteles iar in aceste circumstante copilul invata sa-si supraregleze sentimentele si manifestarea lor si sa se distanteze de impulsul de a se apropia. Evitarea apropierii a condus la diminuarea dezvoltarii capacitatii indivizilor pentru sentiment profunde, exprimare sexuala, dependenta sanatoasa si incredere.

Atasamentul ambivalent

Indivizii care dezvolta un tipar de atasament ambivalent sunt plini de indoieli si de frica de a fi prea independenti. Eu au dificultati in a crede ca se pot baza pe ei insisi, pot simti dar nu pot face fata. Vietile lor sunt guvernate permanent de frica de abandon, marile lor frici fiind separarea, pierderea si sa fie singuri.

Experientele timpurii cu persoanele de ingrijire responsive in mod imprevizibil i-a invatat pe indivizii ambivalenti ca, pentru a-si asigura atentia si sustinerea celorlalti, cea mai buna modalitate este sa-si faca propriul distres atat de evident incat sa nu poate fi ignorat. Ei sunt hipervigilenti fata de semnele reale sau imaginare de respingere, dezprobare sau retragere ale celorlalti si, desi nu fac niciun secret din nevoile lor, reusesc cu greu sa si le cunoasca sau sa si le satisfaca. Disperati sa evite abandonul, ei sunt mult prea infricosati sa se afirme si mult mai dispusi sa le faca pe plac altora, adaptandu-se asteptarilor acestora.

Bebelusii ambivalenti au fost ingrijiti de persoane disponibile doar ocazional si imprevizibile, desi nu i-au respins nici verbal si nici fizic. Din interactiunea cu persoanele de ingrijire imprevizibile si/sau neacordate, copilul a invatat ca amplificarea afectelor lui creste sansa de captare a atentiei. Cu toate acestea, calitatea si cantitatea atentiei obtinute de obicei nu s-au potrivit cu nevoile copilului, astfel incat el invata ca pentru a obtine confortul trebuie sa mentina exprimarea distresului la un nivel inalt si sa-mi mentina sistemul de atasament in mod cronic activat. Aceasta ii face hipervigilenti si predispusi sa exagereze prezenta pericolului (in special de abandon), incurajand un sentiment de neajutorare personala. Strategia de hiperactivare impiedica integrarea sentimentelor prozitive despre sine si despre altii.

Atasamentul dezorganizat

Atasamentul dezorganizat reflecta colapsul unei strategii adaptative a unui copil speriat. Persoana de atasament apare simultan ca fiind “sanctuar sigur” si sursa de pericol, copilul fiind prins intre impulsuri contradictorii de a se apropia si de a evita. Dezorganizarea copilului apare din interactiunea acestuia cu persoane de ingrijire a caror furie sau abuz au fost infricosatoare. Frica de persoanele de ingrijire poate sa apara si atunci cand acestea reactioneaza cu retragere fizica sau cu retragerea intr-o stare de transa.

Adultii cu traume nerezolvate au invatat sa recurga atat la strategii de dezactivare cat si la strategii de hiperactivare, manifestand atat o evitare a apropierii cat si frica de abandon. Ei se afla prinsi intre impulsul de a-i evita pe ceilalti de teama sa nu fie atacati si apelarea disperata la altii de teama sa nu fie singuri si adesea isi percep propriile sentimente ca fiind foarte puternice si haotice.

Nu experienta dureroasa si coplesitoare in sine este cea care a produs dezorganizarea ci lipsa de solutie a indivizilor cu privire la acea experienta este decisiva. Relatia de atasament in care au acrescut aceste persoane, pe de o parte a fost coplesitor de dureroasa si, pe de alta parte nu le-au asigurat niciun context de siguranta sa faca fata acestei dureri, experienta traita fiind aceea a unei rupturi devastatoare si regulate, fata reparatie, care au generat multiple modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt si ale relatiei dintre ei.

Jocul patologic

Jocul patologic se caracterizeaza prin episoade de joc de noroc, deseori avand consecinte dezastruoase pe plan economic, socio-profesional, familial, mergand pana la implicare in activitati ilegale. Indivizii afectati de jocul patologic isi pierd sau isi vand bunurile, isi neglijeaza serviciul si familiile si fac imprumuturi pe care nu le mai ramburseaza. Chiar daca constientizeaza aceste consecinte si fac eforturi sa se opreasca nu reusesc acest lucru si, chiar in conditiile in care pierd tot, persoanele cauta o solutie pentru a-si continua jocul (imprumuta fara sa mai restituie sau fura).

Persoanele nu se pot abtine de la joc si, inainte de a juca sau daca sunt impiedicate sa joace, sunt tensionate, irascibile. Imediat ce-si pot indeplini nevoia de a juca se relaxeaza si revin la o stare de confort.

Indivizii care joaca pot sa nu simta remuscari sau vinovatie iar nevoia de a juca devine din ce in ce mai frecventa si mai greu de controlat pe masura cresterii mizelor.

Criteriile de diagnostic pentru jocul patologic sunt:

– indivizii sunt preocupati cu jocurile de noroc (de exemplu preocupati cu retrairea experientelor trecute de joc, schemelor de handicapuri sau planuirea urmatoarei sesiuni sau se gandeste la modurile de a obtine bani pentru a juca);

– trebuie sa joace sume de bani din ce in ce mai mari pentru a realiza excitatia dorita;

– persoana a facut eforturi lipsite de succes de a se controla, reduce sau inceta sa mai joace;

– este nelinistita sau iritabila atunci cand incearca sa reduca sau sa inceteze sa mai joace;

– jocul este un mod de a se indeparta de probleme sau de a inlatura o dispozitie disforica (de exemplu sentimente de neajutorare, vinovatie, anxietate, depresie);

– dupa ce pierd bani la joc, adeseori, indivizii se intorc a doua zi ca sa-si ia revansa;

– indivizii ii mint pe membrii familiei, pe terapeut, pe altii pentru a ascunde gradul de implicare in jocurile de noroc;

– persoanele au comis acte ilegale, cum ar fi falsuri, fraude, furt sau delapidari pentru a avea bani de joc;

– a periclitat sau a pierdut o relatie semnificativa, slujba sau oportunitate educationala sau de cariera din cauza jocurilor de noroc;

– indivizii se bazeaza pe altii care sa le dea banii cu care sa iasa dintr-o situatie financiara disperata cauzata de joc.

Indivizii recunosc ca, de cele mai multe ori, actioneaza inainte sa se gandeasca la consecintele negative ale jocului patologic asupra lor insisi si asupra altor persoane. Indivizii raporteaza un esec in incercarea de a-si controla impulsul de a juca, chiar daca sunt constienti ca astfel se ranesc pe ei sau pe altii si continua sa se angajeze in joc chiar daca acest comportament este impotriva normelor sale morale sau religioase. Cu cat comportamentele de tip adictiv se accentueaza, indivizii devin tot mai imprudenti si mai irationali in ceea ce priveste jocul, ajungand la o degradare marcata socio-profesionala, familiala si psihologica.

Tratamentul poate fi psihologic (psihoterapie sau interventie in criza) sau farmacologic. In tratamentul farmacologic se folosesc anxioliticele sau antidepresivele, in functie de tulburarea de ajustare (anxietate, dispozitie depresiva). Interventia in criza vizeaza ajutarea persoanei sa-si rezolve repede situatia prin tehnici suportive, sugestie, reasigurare, modificari de mediu si, daca este necesar, spitalizare.

Tratamentul psihoterapeutic (individual sau de grup) vizeaza explorarea semnificatiei agentilor stresori si implica oferirea de suport si incurajare, empatie. Persoanele sunt ajutate sa identifice si sa accepte comportamentul impulsiv al jocului patologic fara sa-l minimalizeze, nege sau sa se invinovateasca. Persoanele sunt incurajate sa gaseasca metode alternative de a face fata tensiunii. De asemenea, pe parcursul terapiei, vor fi analizate consecintele negative ale comportamentelor si se vor gasi motivatii puternice de a le stopa. Persoanele vor fi incurajate sa faca o lista cu beneficiile care rezulta din stoparea jocului.

Terapia de cuplu si familie

Obiectivul psihoterapiei de cuplu si familie il constituie invatarea membrilor acestora sa faca fata eficient evenimentelor stresante ale existentei si nu sa minimizeze actiunea acestora. Stresorii pot avea un continut puternic negative sau puternic pozitiv dar ambele tipuri solicita adaptarea membrilor cuplului sau familiei. Agentii stresanti perturba echilibrul familiei sau cuplului pentru ca destructureaza rutina zilnica si pune membrii acestora in fata unor obstacole care trebuie depasite.

Problemele aparute in cadrul relatiilor de cuplu sau familie reprezinta factori stresanti care pot duce la tulburari psihopatologice (de exemplu depresie sau anxietate). De regula, conflictele dintre membrii cuplului sau familiei au un caracter cronic si sunt modele repetitive de interactiuni negative (comportamente de solicitare-retragere sau evitare reciproca).

In cadrul multor cupluri si familii s-a observat o alternanta intre perioade de escaladare a conflictelor si perioade de functionare normala, ceea ce poate conduce la crize ce ameninta echibilbrul psihic al membrilor familiei sau cuplului si stabilitatea relatiilor dintre acestia.

Terapia de cuplu si familie are la baza distinctia dintre evenimentele stresante din viata care obliga membrii sa se adapteze si situatia de criza generata de incapacitatea membrilor se a se adapta la stes. Se tine cont si de factorii care influenteaza capacitatea de adaptare a cuplului, cum ar fi: resursele familiei sau cuplului, maniera de percepere a situatiei stresante si strategiile cognitive si comportamentale dezvoltate de membrii familiei si cuplului pentru a face fata stresului.

Factorii stresanti ii obliga pe membrii familiei sau cuplului sa-mi modifice maniera de interactiune si strategiilor personale de a face fata stresului. Terapia isi propune sa identifice atat impactul stresulul la nivel individual, cat si la nivelul relatiilor. Factorii stresanti pot forta membrii cuplului sau familiei sa realizeze schimbari majore in relatiile dintre ei, schimbari de obiective sau roluri.

Capacitatea cuplului sau familiei de a face fata evenimentelor stresante depinde de resursele individuale sau ca grup si de capacitatea membrilor de a le utiliza. Exemple de resurse: starea de sanatate, abilitatea de rezolvare de probleme, stima de sine, increderea in fortele proprii, nivelul financiar, capacitatea de colaborare, abilitati de comunicare eficienta, forta si coeziunea familiei sau cuplului, rude, prieteni, vecini, scoala, serviciile sociale, centre de sanatate.

In situatie de criza, evaluarea pe care o fac membrii familiei sau cuplului afecteaza eforturile de adaptare pentru stabilirea echilibrului. La nivel cognitiv pot aparea indecizie, confuzie si sentimentul de neajutorare. La nivel afectiv putem vorbi de anxietate, iritabilitate si depresie iar fiziologic pot aparea insomnii, inapetenta, tulburari digestive, tulburari cardiorespiratorii, cefalee. In plan comportamental putem vorbi de comunicare defectuoasa, perturbarea rutinelor zilnice, retragere sociala, reactii de dependenta si solicitare de sprijin din partea celorlalti. Starea de criza poate modifica si modelele de interactiune din cadrul familiei (asumarea rolurilor, comunicarea si rezolvarea de probleme), acestea tinzand sa devina aversive sau caracterizate de comportamente de retragere.

Terapia cognitiv-comportamentala isi propune sa reduca vulnerabilitatea la stres, sa potenteze resursele adaptative si sa sporeasca sansele de evaluare adaptativa a agentilor strsanti, sa dezvolte cognitii legate de faptul ca stresul poate fi controlat. Un alt obiectiv al terapiei il constituie modificarea modelelor negative de comportament in cadrul cuplului sau familiei, pentru a permite membrilor sa negocieze constructiv rezolvarea problemelor in loc sa escaladeze conflictele. De asemenea, membrii cuplului sau familiei vor fi invatati sa stabileasca prioritati si sa imparta responsabilitati intr-un mod acceptabil pentru toti membrii. Terapia cognitiv-comportamentala poate viza si probleme specifice pentru cuplu sau familie, cum ar fi: abuzul de alcool, violenta domestica sau infidelitatea.

Tulburari ale conduitei alimentare

Tulburarile conduitei alimentare sunt caracterizate de perturbarea marcata a comportamentului alimentar si au la baza perceperea distorsionata a imaginii propriului corp si frica persoanei de a nu se ingrasa.

Cele doua tulburari majore ale alimentatiei sunt: anorexia nervoasa si bulimi nervoasa.

Anorexia nervoasa

Anorexia nervoasase caracterizeaza in principal prin: refuzul de a pastra greutatea corporala la sau deasupra unui nivel minim normal pentru varsta in inaltimea persoanei (greutate mai mica decat 85% din greutatea minima normala); persoanele se considera supraponderale indiferent de cat de slabe sunt; ideea obsesiva privind greutatea si frica de a nu se ingrasa; comportament alimentar specific, ce include regimuri drastice, hipocalorice, pentru a mentine greutatea sub nivelul normal.

Debutul este insidios, dupa un regim alimentar pentru scaderea in greutate sau dupa un eveniment perceput ca stresant. Progresiv, regimul alimentar devine excesiv, desi scaderea in greutate nu mai este necesara. Persoana anorectica are sentimentul ca nu este suficient de slaba si la regimul alimentar sub 1000 calorii/zi adauga exercitii fizice epuizante, isi provoaca varsaturi sau isi administreaza laxative si diuretice. Ideea de scadere in greutate devine obsedanta si incepe sa domine viata persoanei, care nu accepta pericolul la care se expune si anormalitatea comportamentului.

Persoanele anorectice isi justifica comportamentul alimenat prin motivatii cum ar fi: nu mananca anumite alimente pentru ca nu-i plac sau ii fac rau (de exemplu, nu le tolereaza gastric).

Orice crestere in greutate le declanseaza o anxietate extrema si nemultumire. Universul mental al persoanei se reduce uneori doar la ce si cat mananca sau vor manca. Masa devine un ritual, mancarea este impartita in portii foarte mici, care sunt mestecate indelung, pentru a prelungi durata mesei. Senzatia de foame este prezenta dar este reprimata sau negata. Deseori persoanele anorectice refuza sa mananca in colectivitate sau isi ascund mancarea.

Frecvent, anorexia nervoasa se asociaza cu tulburari depresive, tulburari anxioase si insomnii.

Bulimia nervoasa

Bulimia nervoasa este caracterizata prin ingestia episodica, de scurta durata, a unor cantitati execesive de alimente, asociata cu tendinta de supracontrol a greutatii corporale si cu perturbarea imaginii propriului corp. Tulburarea este negata de persoana, nefiind asociata cu pierderi drastice in greutate.

In perioade de stres sau depresie, persoanele bulimice au episoade de supraalimentatie, de obicei cu alimente hipercalorice. Ingestia nu se opreste cand apare senzatia de satietate, ci atunci cand apar durerile abdominale sau cand nu mai pot inghiti nimic. Ingestia alimenteleor se face cu rapiditate si departe de anturaj. Imediat dupa aceste episoade apar remuscarile si frica de a-si pierde silueta iar atunci persoanele bulimice isi provoaca varsaturi sau isi administreaza laxative in exces.

Evolutia bolii este, de obicei, cronica dar se citeaza si remisiuni spontane. Persoanele recunosc ca nu au un comportament alimentar normal.

Bulimia se asociaza frecvent cu depresia, anorexia si furtul patologic.

In cazul tulburarilor de conduita alimentara persoanele valorizeaza exagerat silueta subtire si slabitul. Valoarea personala este stabilita predominant sau exclusiv in termenii siluetei si greutatii corporale. Alte carcaterisitici de baza sunt tendinta de autoevaluare negativa pentru o perioada lunga de timp si nesiguranta in ceea ce priveste performanta in diferite domenii de activitate, ceea ce conduce la autoaprecierea in termenii aspectului fizic si al greutatii corporale, acestea fiind mai usor controlabile si, in acelasi timp, deoarece scaderea in greutate este puternic valorizata social. Persoanele cu tulburare a conduitei alimentare isi fixeaza standarde foarte inalte si sunt profund nemultumite cand nu reusesc sa le atinga.

Tratamentul tulburarilor de conduita alimentara este psihoterapeutic si medicamentos si are ca scop normalizarea greutatii. In cazul anorexiei nervoase se administreaza antidepresive si antianxilotice iar in cazul bulimiei nervoase se administreaza antidepresive triciclice si inhibitori ai receptiei de serotonina. Studii efectuate au dovedit superioritatea psihoterapiei cognitiv-comportamentale, care isi propune, pe langa normalizarea greutatii si a deprinderilor alimentare, si modificarea temerilor si preocuparilor legate de aspectul fizic si greutatea corporala. De asemenea, tratamentul psihoterapeutic vizeaza distorsiunile cognitive (cum ar fi: perfectionismul, gandirea dihotomica si autoevaluarile cu continut negativ) precum si cresterea increderii in sine, imbunatatirea imaginii propriului corp, cresterea capacitatii de relationare sociala. S-au dovedit utile si terapia de grup si grupurile de sport, acestea avand un rol educational, motivational si suportiv. De asemenea, terapia familiala este utila pentru reducerea simptomelor si pentru problemele relationale.

Anxietatea generalizata

Fiind poate cea mai obisnuita forma de manifestare a tulburarilor anxioase, anxietatea generalizata afecteaza aproximativ 7% din populatie. Anxietatea generalizata este caracterizata de stari de neliniste, oboseala, dificultati de concentrare, iritabilitate, tensiune musculara, insomnie. Aceste manifestari sunt perturbatoare pentru individ si il impiedica sa-si traiasca normal viata. Persoana anxioasa nu-si poate controla frica nemotivata si nici manifestarile corporale care o pot insoti (simptome gastrointestinale, respiratorii, genito-urinare si neuromusculare).

Printre criteriile de diagnostic se numara: asteptarea ingrijorata: anticiparea raului, dificultati de concentrare; tensiune motorie: agitatie febrila, dureri de cap, tremuraturi, incapacitate de relaxare; tulburari neurovegetative: transpiratii, tahicardie, respiratie rapida, ameteala.

Continutul temerilor si ingrijorarilor nu este precis, persoanele suferind de anxietate generalizata ingrijorandu-se pentru o serie de lucruri (cum ar fi: sanatate, probleme financiare, respingere si performanta) si isi controleaza cu dificultate aceste ingrijorari. Persoanele se asteapta sa li se intampla lucruri rele si chiar prezic ca li se vor intampla lucruri cumplite, chiar daca acest lucru este foarte putin probabil.

Ingrijorarile pot fi declansate spontan de un gand dar pot fi si initiate constient de peroana in cauza. Aceasta strategie de a se ingrijora pentru a face fata unor probleme din viata reala sau imaginate a fost construita pe baza influentelor parentale care au indus persoanei convingerea ca ingrijorarile il vor ajuta sa faca fata stresului. Multe persoane sunt convinse ca ingrijorarea lor excesiva le ajuta sa nu fie surprinse de niciun eveniment negativ sau ca ingrijorarea le ajuta sa se pregateasca pentru cele mai nefericite rezultate. Ele confera ingrijorarii rolul de strategie de hipervigilenta prin care pot evita deznodamintele negative. Persoanele care sufera de anxietate generalizata s-ar putea sa ajunga sa fie blocate intr-un conflict creat de contradictia ca ingrijorarea este incontrolabila si credinta ca aceasta ingrijorare este protectiva.

Persoanele anxioase supraestimeaza intensitatea unei amenintari, ceea ce conduce la comportamente de evitare si, in acelasi timp, nu reusesc sa perceapa aspectele legate de siguranta in situatiile evaluate ca fiind amenintatoare. Astfel, practic, isi subestimeaza capacitatea de a face fata amenintarii anticipate. Starile anxioase amplifica perceptia initiala a amenintarii iar aceasta poate conduce la la o reactie de tipul “lupta sau fugi” (evadare sau evitare) sau la senzatii de “inghetare”, lesin sau ameteala, asociate cu senzatia de a fi total neputincios.

Ce se poate face? Scopul psihoterapiei cognitiv-comportamentale in cazul tulburarii de anxietate generalizate il reprezinta reducerea gradului de activare automata, scaderea preocuparii pentru ingrijorare si reducerea ingrijorarii pana la un nivel acceptabil. Premisa fundamentala este aceea ca diminuarea anxietatii depinde de schimbarea proceselor cognitive si a structurilor incorecte ale anxietatii. Terapia cognitiv-comportamentala ajuta la identificarea credintelor legate de costurile si beneficiile ingrijorarii si la recunoasterea diferentelor dintre ingrijorarea productiva (utila) si ingrijorarea neproductiva. Pe parcursul demersului terapeutic, persoanele vor invata tehnici de relaxare musculara, de respiratie, pentru tratarea insomniei, in scopul reducerii nivelului general de activare anxioasa. De asemenea, in paralel cu tratamentul psihoterapeutic, poate fi inclus si tratament medicamentos, care are rolul de reducere rapida a nivelului de anxietate.

Studii arata ca terapia cognitiv-comportamentala mentine efectele pozitive obtinute prin medicatie, reduce uzul de medicamente si, in unele cazuri, s-a observat chiar sporeste beneficiile dupa terminarea interventiei. Aproximativ 50% dintre persoanele cu tulburare de anxietate geenralizata prezinta imbunatatiri semnificative in functionare dupa interventia cognitiv-comportamentala.