Tendinta de a crea relatii intime emotionale cu anumiti indivizi este un element fundamental al naturii umane. Aceasta tendinta este prezenta inca de la nastere si continua sa existe la varsta adulta, pana la batranete. Tiparele noastre de atasament construite in copilarie se reflecta ulterior in modul nostru de a relationa cu ceilalti si in obiceiurile noastre de a simti si de a gandi.

Sugarii si copiii construiesc initial aceste relatii cu persoanele care ii ingrijesc (parintii sau inlocuitori ai acestora), la care cauta protectie, linistire si sprijin. Copiii au nevoie sa mentina proximitatea fizica fata de persoanele care il ingrijesc pentru a-si asigura supravietuirea fizica dar si pentru siguranta emotionala. Copiii cauta la persoanele care il ingijesc “o baza de siguranta” de la care sa poata porni in explorarea mediului inconjurator si “un sanctuar sigur” pentru situatiile de pericol. Cu alte cuvinte copiii cauta nu doar protectie in fata unui pericol prezent ci si asigurarea ca persoanele care il ingrijesc sunt disponibile, accesibile fizic si responsive emotional.

Interactiunile repetate ale copilului cu persoanele care il ingrijesc au ca rezultat cunoasterea lumii interpersonala, care se inregistreaza la nivel intern ca model de lucru, care influenteaza atat asteptarile dar si comportamentele. Modelul intern de lucru modeleaza relatiile din prezent ale copilului dar si pe cele din viitor, atat cu ceilalti dar si cu el insusi. Calitatea raspunsului persoanei care ingijeste copilul la exprimarea emotionala a acestuia este foarte importanta pentru determinarea naturii tiparului de atasament predominant pe care il va adpota copilul: de siguranta sau de nesiguranta.

Siguranta se dezvolta atunci cand persoanele care ingrijesc copilul raspund adecvat la exprimarile afective ale acestuia, raspund adecvat atat nevoii de proximitate cat si nevoii de exprimare a autonomiei. Nesiguranta apare atunci cand persoanele care ingrijesc copilul descurajeaza nevoia de proximitate sau de autonomie a acestuia.

In psihoterapie se urmareste asigurarea unei baze de sigurante, care sa faciliteze crearea unei relatii de atasament care sa intareasca clientilor capacitatea vitala de reglare a afectulelor si care sa faciliteze acestor asteptarile ca cineva mai puternic si mai intelept este disponibil sa-i ajute sa-si restabileasca echilibrul emotional in fata pericolului. De asemenea, in cadrul psihoterapiei, este facilitata obtinerea echilibrului dintre conectare si explorare, experienta relationala intarind increderea clientilor in sine si in altii si sentimentul ca lumea este un loc sigur in care pot sa iubeasca si sa creasca.

Cele patru tipare de atasament recunoscute sunt:

– atasamentul securizant / autonom
– atasamentul evitant / care respinge
– atasamentul ambivalent / preocupat
– atasamentul dezorganizat / lipsit de solutii

Atsamentul securizant

Este asociat cu o pozitie reflexiva fata de experienta, care permite individului sa se retraga din realitatea imediata a experientei si sa raspunda prin prisma mentala care sta la baza acesteia.

Relatiile de atasament securizant din copilarie ajuta la dezvoltarea unei prezente linistitoare, oferind experienta de a fi recunoscut, inteles si apreciat, care sunt internalizate. Din interactiunea cu persoane de ingrijire responsive la semnalele si comunicarile lor, copiii au avut acces in mod egal la impulsurile lor de explorare cand s-au simtit in siguranta si la consolare prin contact, atunci cand nu s-au simtit in siguranta. Aceste persoane de ingrijire au impletit usor propriul lor ritm cu cel al copilul in loc sa impuna acestuia propriul lor ritm. Comportamentul lor reflecta senzitivitate (nu lipsa de implicare), acceptare (nu respingere), cooperare (nu control) si disponibilitate emotionala (nu distantare).

In cazul acestui tipar de atasament, raspunsurile persoanei care ingrijeste copilul au ajutat ata la alinarea distresului copilului cat si la amplificarea emotiilor pozitive. Copilul a trait relatia de atasament ca un context in care afectele pot fi reglate eficient. La nivel intern copilul a inregistrat sentimentul ca apropierea fata de ceilalti poate fi o sursa de alinare, confort si placere iar el este bun, iubit, acceptat si competent. Copilul invata ca poate avea un impact asupra celorlalti.

Atasamentul evitant

Indivizii care dezvolta acest tipar de atasament au probleme in a avea incredere suficient de mult in ceilalti. Chiar daca stabilesc relatii pe termen lung, nu ajung la relatii intime cu alti indivizi. Ei nu sunt intimi nici cu ei insisi. Se bazeaza doar pe ei insisi si isi supraestimeaza propria valoare, ceea ce ii face sa ramana departe de orice fel de sentimente, ganduri si dorinte care ar putea sa-i faca sa caute suport sau grija din partea celorlalti.

Persoanele cu tipar de atasament evitant sunt reticenti in a-si simti si manifesta emotiile care ar conduce la conectarea mai profunda cu ceilalti. Prin reticenta, neimplicare, ele isi exprima frica de apropiere sau de dependenta, intrucat in istoria lor de atasament cu persoanele care i-au ingrijit, admiterea nevoii de ajutor este resimtita ca o invitatie la respingere sau o admitere umilitoare a propriei insuficente.

Persoanele de ingrijire ale copiilor evitanti au refuzat activ ofertele acestora de apropiere si s-au retras atunci cand copiii pareau tristi. Inhibarea exprimarii emotionale, aversiunea fata de contactul fizic si bruscarea cand acestea aveau loc au caracterizat maternajul care au format copii evitanti. Raspunsurile persoanelor de ingrijire legate de atasament au fost de aversiune. Semnalele de distres sau de proximitate ale copilului au produs reactii de respingere si/sau de control, persoanele de ingrijire nereusind sa restabileasca echilibrul emotional al copilului. Copilul nu a primit ajutor sa faca fata propriilor sentimente de neinteles iar in aceste circumstante copilul invata sa-si supraregleze sentimentele si manifestarea lor si sa se distanteze de impulsul de a se apropia. Evitarea apropierii a condus la diminuarea dezvoltarii capacitatii indivizilor pentru sentiment profunde, exprimare sexuala, dependenta sanatoasa si incredere.

Atasamentul ambivalent

Indivizii care dezvolta un tipar de atasament ambivalent sunt plini de indoieli si de frica de a fi prea independenti. Eu au dificultati in a crede ca se pot baza pe ei insisi, pot simti dar nu pot face fata. Vietile lor sunt guvernate permanent de frica de abandon, marile lor frici fiind separarea, pierderea si sa fie singuri.

Experientele timpurii cu persoanele de ingrijire responsive in mod imprevizibil i-a invatat pe indivizii ambivalenti ca, pentru a-si asigura atentia si sustinerea celorlalti, cea mai buna modalitate este sa-si faca propriul distres atat de evident incat sa nu poate fi ignorat. Ei sunt hipervigilenti fata de semnele reale sau imaginare de respingere, dezprobare sau retragere ale celorlalti si, desi nu fac niciun secret din nevoile lor, reusesc cu greu sa si le cunoasca sau sa si le satisfaca. Disperati sa evite abandonul, ei sunt mult prea infricosati sa se afirme si mult mai dispusi sa le faca pe plac altora, adaptandu-se asteptarilor acestora.

Bebelusii ambivalenti au fost ingrijiti de persoane disponibile doar ocazional si imprevizibile, desi nu i-au respins nici verbal si nici fizic. Din interactiunea cu persoanele de ingrijire imprevizibile si/sau neacordate, copilul a invatat ca amplificarea afectelor lui creste sansa de captare a atentiei. Cu toate acestea, calitatea si cantitatea atentiei obtinute de obicei nu s-au potrivit cu nevoile copilului, astfel incat el invata ca pentru a obtine confortul trebuie sa mentina exprimarea distresului la un nivel inalt si sa-mi mentina sistemul de atasament in mod cronic activat. Aceasta ii face hipervigilenti si predispusi sa exagereze prezenta pericolului (in special de abandon), incurajand un sentiment de neajutorare personala. Strategia de hiperactivare impiedica integrarea sentimentelor prozitive despre sine si despre altii.

Atasamentul dezorganizat

Atasamentul dezorganizat reflecta colapsul unei strategii adaptative a unui copil speriat. Persoana de atasament apare simultan ca fiind “sanctuar sigur” si sursa de pericol, copilul fiind prins intre impulsuri contradictorii de a se apropia si de a evita. Dezorganizarea copilului apare din interactiunea acestuia cu persoane de ingrijire a caror furie sau abuz au fost infricosatoare. Frica de persoanele de ingrijire poate sa apara si atunci cand acestea reactioneaza cu retragere fizica sau cu retragerea intr-o stare de transa.

Adultii cu traume nerezolvate au invatat sa recurga atat la strategii de dezactivare cat si la strategii de hiperactivare, manifestand atat o evitare a apropierii cat si frica de abandon. Ei se afla prinsi intre impulsul de a-i evita pe ceilalti de teama sa nu fie atacati si apelarea disperata la altii de teama sa nu fie singuri si adesea isi percep propriile sentimente ca fiind foarte puternice si haotice.

Nu experienta dureroasa si coplesitoare in sine este cea care a produs dezorganizarea ci lipsa de solutie a indivizilor cu privire la acea experienta este decisiva. Relatia de atasament in care au acrescut aceste persoane, pe de o parte a fost coplesitor de dureroasa si, pe de alta parte nu le-au asigurat niciun context de siguranta sa faca fata acestei dureri, experienta traita fiind aceea a unei rupturi devastatoare si regulate, fata reparatie, care au generat multiple modele incoerente ale sinelui, ale celuilalt si ale relatiei dintre ei.